Incotro oare?

Sunt tare curios unde mergem, spre ce ne indreptam? Primim constant directii si trasee noi. Schimbam constat drumul, dar incotro? Si cat mai avem de mers?
E asa de greu sa ai timp. Cel putin pentru mine asa este. Am acum vacanta si am mult timp la dispozitie. Iar cand am timp, ma gandesc mult si incep sa filozofez in capsorul meu, si nu-i prea bine lucrul asta, ca de obicei ma intristez sau deprim. Uite acum de exemplu. Am stat in pat 1 ora si m-am gandit la viata mea, la viata in general. Iar acum sunt trist. Mi-au venit atatea intrebari la care nu am raspuns si care ma lasa arzand pe interior. Nu mai avem incredere noi oamenii. Nu mai iubim! Nu ne mai sacrificam! De asta pierdem. Ne ducem cu totii la dracu, acolo mergem!

Achhh..

Oh. De ce-ar fi totul usor? De ce-ar fi totul frumos? Nu ar fi la fel? De ce trebuie sa ne chinuim, sa suferim si de ce trebuie sa trecem prin iad ca sa ajungem in rai? Au vreun rost toate astea? Mai au vreun rost? Are rost sa ne chinuim atat de mult??? Pentru ce? Pana CAND?

De ce nu putem sa devenim puternici pur si simplu, fara sa facem febra musculara, fara sa transpiram?

De ce, de ce, de ce si pana cand?

Te intreb eu pe tine Doamne!

Disperare!

http://www.youtube.com/watch?v=BdVy-NnzT3Q

ok.!

Si uite ca am reusit sa sar cat de sus imi doream. Puteam si mai sus, dar mi-e de-ajuns. Problema este cat timp voi reusi sa stau aici sus cu capul in nori? Am reusit in sfarsit sa intru la facultatea la care minteam ca sunt atunci cand faceam autostopul si minteam soferii cu chestii, doar pentru a-i face sa nu-mi accepte banii la sfarsitul drumului.

A fost o perioada stresanta cu admiterea asta. Un drum destul de greu de parcurs, dar in acelasi timp foarte simplu. Ce nu am reusit inca eu de la viata asta este sa ma mobilizez asa ca lumea si sa fac  treaba asa cum ar trebui. Dar sper ca voi reusi cumva de aici in colo. Urmeaza un drum foarte greu, pe care sincer nu stiu cum il voi parcurge. Dar e clar ca trebuie sa o fac ca lumea! Ca de nu, o sa fie in zadar.

Asa ca,urati-mi bafta!

Si ma indreb eu: cat de sus pot sa sar oare?

         De multe ori in viata ne pierdem noi curajul si increderea. Ajungem la capatul unei prapastii care e gata sa ne inghita. Iar unii dintre noi suntem atat de norocosi ca avem oameni in jurul nostru care pur si simplu nu vor sa ne lase sa ne aruncam. Avem oameni care au curaj pentru noi, avem oameni care au incredere in noi. Nu credeam eu ca-i posibil in cazul meu ca in aceasta viata sa fiu la marginea acelei prapastii si sa ma traga lumea inapoi. Si jur, eram gata-gata sa sar. Dar nu m-au lasat. Eu mi-am pierdut si curajul si increderea. Ei au avut insa destula cat sa-mi dea si mie.

Datorita lor, ca au avut si au atat de multa incredere in mine, am reusit sa imi recastig si eu increderea si puterea de a avea curaj. Si vreau sa va spun, ce-i drept, am dat foarte multi pasi inapoi. Dar pentru ca mi-am facut avant, si acum voi sari mai tare ca niciodata.Multumesc.

Vorba aia: ioi!

      Vai de mine si de mine. Atat de multe au tot venit navala peste mine, incat ma mir si eu ca mai stau in picioare. Viata nu e usoara mai cu nimeni. Nici cu mine, dar in ultimul timp, frate, parca si-a pus pata!

Cand ni se intampla cate o greutate din asta in viata, toata lumea ne spune o sa fie bine, o sa treci peste, nu mai fii suparat etc. Ei cacat! De unde stiti ca o sa fie bine? De unde stiti ca o sa trec peste? Nimeni nu vine sa iti zica CUM? Asa ca parca mai bine ar tacea toti din gurile alea goale de orice sentiment de compasiune si te-ar lasa naibii in pace, ca poate asa mai ai sanse.

Toata viata asta trebuie sa mergem, si ne lovim deseori de piedici, de greutati. Raspunsul si solutia de fiecare data sunt “o sa treci peste”. Din nou bullshit. Trec peste, dar ce rezolv cu asta? Sunt trist, plang, lasa-ma naibii sa plang, nu-mi spune sa nu mai plang, ca nu rezolva nimic, lasa-ma sa-mi golesc si eu ce am. La ce rost toate porcariile care ni se intampla daca nu invatam nimic din ele si trecem peste. REFUZ

SA trecem prin,cu toata forta!

nici nu stiu de ce am scris asta

Declaratie personala

Mi-am dezvoltat asa o chestie in viata. Un fel de carte de vizita. Pentru ca in toate locurile in care merg, las impresia ca sunt un clown. Si vreau sa spun ca asa si este. Lumea ma vede ca pe un baiat nu prea serios, imatur, care stie doar sa glumeasca. La un moment dat sufeream intr-un fel de imaginea pe care mi-o faceam, pentru ca nu multi indrazneau sa se aproprie de mine.

Dar bineinteles ca orice chestie in viata are avantaje si dezavantaje. Iar in acest caz, pentru mine, avantajele sunt mult mai multe ca dezavantajele. Care-s baiurile comportamentului meu? Am foarte putini prieteni care ma cunosc si care pot sa vina la mine sa-mi vorbeasca despre o problema sau altceva, si putini sunt cei carora pot eu sa ma destainui.

Acum, mi-am dat seama ca asta vreau si alegerea pe care am facut-o la un moment dat a fost una buna, si va fii asa in continuare, pan’la moarte.

Si povestea-i in felul urmator:

Era un moment al vietii mele, acum cativa ani, cand eram inconjurat de fete triste, de seriozitate, de probleme. Si nu suportam ce se intampla. Iar intr-o seara am facut un juramant cu mine si mi-am promis ca de acum incolo voi continua sa-mi traiesc viata astfel incat sa-i fac pe cei din jurul meu sa fie fericiti, sau macar sa zambeasca pentru o clipa. 

Si asa am si facut! De multe ori am dat gres, am fost penibil, nesimtit, badaran si chiar nesuferit. Dar de cele mai multe ori, am reusit sa fac oamenii sa zambeasca, si lucrul acesta ma ajuta, si ma ajuta in continuare sa fiu asa cum sunt.

Nu regret absolut nimic, nu regret ca nu am multi prieteni, nu regret ca sunt imatur, nu regret ca sunt un copil. Sa creada lumea ce vrea, doar sa zambeasca!

Baba batrana!

   Este ora 10:30 dimineata, e soare afara si eu sunt tare indignat. De aceea scriu de fapt, ca n-am mai scris nimic de mult timp.

Treaba e in felul urmator: sunt in  Cluj, si am vrut azi dimineata sa ma duc sa donez sange, ca parca au trecut vreo 3 luni de la ultima donare. M-am culcat pe la 2 si mi-am pus ceasul la 6. Ma trezesc, ma pregatesc, mananc, beau 2 cafele sa am inima tare, si o apuc spre centrul de donare din Cluj. Ajung acolo, primesc o foaie, o completez cu toate cele si ma duc la ghiseu sa astept.

Si astept, si astept, si astept. Si iata ca-mi vine randul! O salut frumos pe tanti si ii dau buletinul si foaia. Ma intreaba apoi de-am mai donat sange. Si eu cu mandrie zic “Da, de vreo 8-9 ori”. Tanti zice sec: “bine”. Se uita pe foaie, dupa care se uita la mine si rupe foaia, o arunca la gunoi si-mi toarna: “Mda, nu poti dona ca esti prea palid” si zic eu: “cum? dar am mai donat si nu am avut niciodata probleme cu ameteala sau ceva de genu, si de fiecare data inainte de donare verifica daca sunt anemic si-mi lua si tensiunea, nu puteti sa ma verificati sa vedeti daca pot???”. La care afurisita aia de baba zice: “Nu, n-avem timp. Intoarce-te peste 6 luni”. Am plecat apoi capul si am plecat de acolo, trimitand-o si pe baba undeva (in mintea mea) .

Uite ca asa m-am indignat eu azi dimineata pe femeia aia afurisita careia nu cred ca-i placea fata mea palida. Si doar la urma urmei, nu inteleg cum nu aveau timp, ca asa este procedura la fiecare centru de donare de sange, pentru fiecare donator: o consultatie inainte de donare, sa vada de esti anemic si nu o sa lesini dupa ce dai sange.

Partea buna este ca sunt intr-un fel fericit ca nu am prins-o pe nenorocita asta atunci cand am fost sa donez sange pentru prima data, ca veci nu mai mergeam. SA-I FIE RUSINE!!

In rest, viata oricum merge mai departe, copiii mor de foame, bogatanii se imbogatesc pe moartea lor iar natura isi desfasoara linistita cursul.

Pi.s. Si ca sa inchei cu ceva vorbe de duh: “Cel mai mare lucru pe care-l poţi face pentru un prieten nu este să-i dai din bogaţiile tale, ci să i le scoti la iveala pe cele care sunt ascunse în el însuşi” (Benjamin Disraeli)

Si-mi sta si inima in loc

Sa vina Invierea!

M-am trezit cu greu de dimineata si ce am observat? Ca TOT ninge! Si ma gandeam, pai frate, Mos Craciun oricum nu mai vine inca o data, ca de, e de ajuns o data pe an, asa ca ce-i cu zapada?

Nu am nimic cu ea, cu toate ca atunci cand eram mic stiam sa ma bucur si mai mult de ea. Cu toate astea cred sincer ca a venit timpul. A venit timpul sa incepem din nou, a venit timpul sa inviem!

Eu ma gandesc la anotimpuri ca la niste perioade esentiale ale ciclului vietii. Pentru ca la inceputul anului este primavara, care este inceputul tuturor, perioada in care copacii infloresc, in care pasarile ciripesc, in care pamantul invie, in care oamenii au SANSA de a o lua de la inceput. Dupa care vine vara, unde murdaria,deztrabalarea si dezmatul sunt la putere. Natura sufera, caldura toropitoare, pamantul murdar, jeg. Iar apoi, o data cu toamna, natura incepe sa se dezcotoroseasca de toate suerintele, cad frunzele, ploaia spala pamantul, lumea se retrage in case si la mall pentru a o lasa sa mature tot. Si intr-un final de poveste, vine iarna cu zapada care ne spala pe noi jegosii, si ne lasa curati, ne lasa chiar prilejul de a o lua de la inceput, INCA O DATA.

De asta iubesc eu primavara cel mai mult, pentru ca e cel mai mare cadou al naturii pentru noi, e o noua sansa sa ne batem din nou joc de ea, de noi, de toate. Asa DA DOAMNE sa vina o data, vreau sa incerc din nou, vreau sa esuez din nou, dar si de data asta cum o voi face, ooo…

 

P.S. Tocmai au venit cativa straini super faini in Scart, unul este italian inalt cu dreduri, unu spaniol cu dreduri si mai o tipa italiana. De cum au intrat, au adus un aer foarte vioi si vesel. Au venit cu autostopul pana in Timisoara. Au venit in fata barului si m-au inrebat daca pot iesi pana afara, si i-am lasat, iar in secunda urmatoare i-am vazut cum se bateau cu zapada, ASTIA DA COPII, ma duc la ei.